În valea verde se afla o căsuță mică. Era o casă cu ferestre albe și un balcon plin de flori. Locuia acolo Moly. Era o fetiță bună, dar foarte leneșă. Părul ei buclat era mereu dezordonat, pentru că era prea leneșă să se pieptene. Avea fața murdară, pentru că nu-i păsa să se spele. Niciodată nu-și făcea ordine în camera ei. Niciodată nu-și ajuta mama cu nimic. Pur și simplu nu-i păsa. Era prea leneșă.
Mama ei era nefericită. Nu știa cum să o pornească să facă ceva. Când a început iarna, mama a trebuit să meargă în pădure să adune lemne pentru a putea încălzi căsuța. Afară era deja frig așa că s-a îmbrăcat bine, și-a pregătit coșul în care adună lemnele și s-a despărțit de fiica ei. „Trebuie să merg să adun lemne. În curând vor începe gerurile și avem nevoie de provizii pentru a ne putea încălzi.” Moly s-a întors doar pe partea cealaltă și a făcut semn mamei. Nici măcar nu i-a trecut prin cap să meargă cu ea sau să o întrebe dacă poate să o ajute.
Așa că mama a ieșit în pădure și Moly a rămas frumos în patul ei. Animalele din pădure au văzut cum mama lui Moly merge singură după lemne. Au decis să o ajute, să nu facă singură toată treaba asta grea. Mama era foarte fericită că are asemenea ajutoare. Și așa veverițele au început să adune bețe mici, castorii bețe mai mari și aricii le rupeau și le puneau în coș. Totul mergea ca uns.
Când dintr-o dată mama a alunecat și-a lovit piciorul. Nu putea să calce pe el deloc. Animalele știau că trebuie să facă ceva. Nu o pot lăsa pe mama să stea acolo, să nu înghețe. Trebuie să meargă după Moly, să vină să o ajute pe mama. Aricii și castorii au rămas cu mama, iar veverițele alergau cât de repede puteau spre căsuță. Imediat ce au ajuns la ușă, au bătut în ea. Dar nimeni nu venea. Așa că au urcat pe balcon și au bătut în ferestre. Moly, somnoroasă și obosită, a deschis încet fereastra. Și-a frecat ochii și se uita la veverițele săritoare și gălăgioase. Acestea au început să o tragă afară și să îi arate unde să meargă. Dar lui Moly nu îi păsa să meargă. Era leneșă. Veverițele însă erau insistentente.
În cele din urmă au reușit să o convingă pe Moly să meargă după ei. Îi tot dădeau târcoale, să fie mai rapidă. Pe măsură ce se apropiau de pădure, Moly a văzut în depărtare coșul mamei. În acel moment a realizat de ce o împingeau veverițele atât de insistent. Cu siguranță ceva s-a întâmplat mamei ei. Moly a uitat de lenea ei și a pornit în fugă atât de repede, încât nici veverițele nu o puteau ajunge. A alergat repede la mama și a îmbrățișat-o cât de tare a putut. Ea a fost atât de speriată pentru ea. A ajutat-o să se ridice cât mai repede posibil. A ținut-o pe mama tot drumul spre casă. Toate animalele le ajutau și mergeau cu ele, ducând traista plină cu lemne.
Când s-au întors acasă, Moly le-a mulțumit animalelor și le-a dat ceva bun, ca să știe cât de recunoscătoare le este. Mult timp după aceea, Moly a trebuit să aibă grijă de mama ei și să aibă grijă de căsuță complet singură. Dar era fericită că mama ei era acasă și în siguranță. Și așa a uitat complet cum este să fii leneș. Și-a dat seama că dacă ar fi ajutat-o pe mama mai devreme, nu s-ar fi întâmplat nimic. Așa că s-a decis, că nu va mai fi niciodată ca înainte. Și bine a făcut.
