A fost odată ca niciodată o prințesă pe nume Anabela. Prințesa a crescut într-un castel frumos, care se înălța pe un deal cu vedere spre întreg regatul. Sătenii, poporul regelui Victor, îi disprețuiau însă pe rege și pe prințesă. Adevărul era însă că și regele și prințesa făceau tot posibilul să câștige înapoi încrederea sătenilor după un război pierdut. S-au străduit cum au putut, dar sătenii din regat nu mai aveau încredere.
Frumoasa prințesa era tristă că poporul ei nu o iubea, și spera că într-o zi lucrul acesta se va schimba.
În fiecare zi Anabela citea cărți sau se plimba prin colțișoarele castelului sau prin frumoasele grădini ale castelului. Iubea cel mai mult parfumul florilor, de care era înconjurat castelul.
Era o dimineață frumoasă și însorită. Anabela a luat micul dejun cu tatăl ei, regele Victor, și apoi s-a dus să învețe la biblioteca regală. După școală a plecat la plimbarea ei preferată prin grădină. Pe când se plimba Anabela prin grădină, deodată s-a împiedicat de o pietricică. A căzut direct pe un morman de mușchi. „Au!” a strigat, când a căzut la pământ. „Stai puțin, ce-i asta?” s-a gândit prințesa, când a observat că sub mușchiul des se ascunde ceva. Era o cărare. Anabela s-a ridicat, și-a scuturat rochia frumoasă și a urmat cărarea acoperită de mușchi verde. Cărarea ducea până într-o grădină frumoasă plină de trandafiri roșii. Păi grădina asta din castel n-a mai văzut-o niciodată. Toată grădina era ascunsă, acoperită de trandafiri și buruieni. A dat buruienile la o parte și s-a strecurat în mijlocul grădinii.
„Aici nu mai fusese nimeni de mult timp,” și-a zis prințesa. Atunci a văzut o măsuță de piatră pe care era o cheie de aur. Anabela a luat cu grijă cheia în mână și s-a uitat la formele ei ciudate.
„Grădina asta a fost plantată de tatăl meu, bunicul tău, bătrânul rege, pentru bunica ta,” a apărut deodată în spatele prințesei tatăl ei, regele Victor. Regele i-a povestit apoi despre cum tatăl lui plantase fiecare soi de trandafir roșu în grădina asta în cinstea soției sale, care iubea atât de mult trandafirii. Anabela fusese încântată de poveste. Nu mai văzuse de mult timp trandafiri roșii atât de frumoși. Fiecare avea o formă diferită și fiecare era deosebit. Anabela i-a promis apoi regelui că grădina aceasta va rămâne micul lor secret. Să crească așa cum a plantat-o bunicul Anabelei și tatăl regelui.
„Am găsit aici și o cheie,” i-a arătat fetița cheia. „Oare de la ce o fi?” se întrebă regele.
Apoi Anabela și regele Victor s-au întors la castel să caute lacătul, în care să se potrivească ciudata cheie de aur. Când erau deja la capătul puterilor și au căutat prin aproape fiecare colț al castelului, Anabelei îi veni o idee despre încă un loc unde nu s-au uitat.
„Nu am fost încă la bibliotecă,” strigă prințesa și s-au îndreptat împreună spre biblioteca regală. Se uitau prin bibliotecă, când privirea le-a căzut pe portretul străbunicilor Anabelei și al părinților regelui Victor. Regele a mutat portretul, în spatele căruia se ascundea o ușiță mică.
În spatele acestei uși neobservate se află o cutiuță veche, în care zăcea o armonică mică. „Aproape că uitasem. Cu această armonică cânta tatăl meu, bunicul tău, la petreceri prin tot castelul. Armonica cânta tare, dar frumos. De fiecare dată când sătenii de sub castel îi auzeau armonica cântând, cu bucurie se alăturau la veselie. Ușile de la castel le țineau mereu deschise. Această armonică îi unea pe toți, fie bogați, fie săraci,” îi spuse regele despre instrumentul muzical pe care l-au găsit. „Asta e! Asta va uni din nou poporul nostru,” răspunse prințesa.
Și așa s-a și întâmplat. A doua zi, regele a organizat un ospăț mare la curtea sa și a început să cânte din armonică. Nu o să credeți ce s-a întâmplat apoi. La castel au venit în grabă sătenii, care după mulți ani au auzit din nou sunetul minunat al armonicii. Și așa s-a unit din nou poporul. Oamenii sărbătoreau, mâncau și se bucurau. Prințesa Anabela era fericită că ea și tatăl ei au reușit să unească din nou întregul regat, care era mai puternic ca oricând.
