A fost odată ca niciodată o fermă unde animalele trăiau fericite și liniștite. Fermierul avea mereu grijă de fermă cu responsabilitate și își dorea ca animalelor să le fie bine alături de el.
Fermierul se bucura de fiecare dată, când la fermă apărea o viață nouă. De curând fuseseră fătate două vițelușe, iar acum aștepta o nouă venire. Urmau să-i iasă din ou mici puișori. Și aici începe povestea noastră.
A fost o noapte ca oricare alta, dar pentru mămica găină era noaptea în care trebuia să-i iasă din ou trei puișori, pe care îi veghease și încălzise zile întregi. Când luna strălucea deja pe cer, ouăle au început să se miște. Deodată, primul a crăpat și a apărut un puișor mic, luminos ca soarele. Nici nu trecuse o clipă și s-a ivit și al doilea puișor. Și acesta era minunat, cu pene ca cea mai strălucitoare stea. Dar al treilea? Acela se legăna, sărea, dar nu voia nicidecum să iasă din ou. Găinușa era deja nerăbdătoare și oul a început să fie ciocănit de ciocul ei, când, deodată, a ieșit din el și ultimul puișor. Găinușa avea mare grijă de puișorii ei drăgălași, dar ultimul dintre ei părea să aibă ceva mai puțin noroc. Era mai mic decât frații săi, puțin stângaci, iar aceștia râdeau de el.
Nu de puține ori, micul puișor Pipi se juca împreună cu frații săi prin curte. Frații se întreceau să vadă cine zboară mai sus, dar Pipi, cu aripioarele lui mici, de-abia reușea să ajungă la jumătate din cât putea vreunul dintre ei. Uneori se împiedica, alteori se încurca, dar tot era un puișor atât de frumos. Totuși, Pipi vedea că frații lui nu-l îndrăgesc, așa că într-o seară s-a hotărât să plece de la fermă. Poate că în lume îi va fi mai bine și va întâlni pe cineva care să-l iubească.
Pipi tocmai ieșea seara din curte, când l-a zărit bătrânul câine Max. „Unde pleci, Pipi, așa târziu?” îl întrebă Max pe micuțul Pipi. „M-am săturat aici. Frații mei nu mă iubesc, așa că plec să văd lumea și să cunosc prieteni noi”, spuse puișorul, iar Max alergă după el. „Vin și eu cu tine. Eu sunt deja bătrân, vătaful ar avea nevoie de un câine mai bun decât mine. Nu mai am putere ca altădată, cel mai mult îmi place să dorm toată ziua”, zise Max, și împreună cu puișorul au pornit spre pădure.
Nimeni nu știe cât au mers, însă când traversau o poiană, au întâlnit un iepuraș. „Încotro mergeți, animăluțelor?” a întrebat iepurașul, care se întorcea de pe câmp cu morcovelul lui. „Am pornit în lume. Frații mei de la fermă nu m-au îndrăgit niciodată, iar prietenul meu Max mi s-a alăturat”, a explicat Pipi, iar iepurașul a sărit voios. „Și eu vreau să vin. Sunt un iepuraș rătăcit. Tot timpul sunt singur, nu-mi găsesc părinții. Măcar voi avea prieteni”, s-a bucurat iepurașul, iar Max și Pipi au fost de acord.
Și astfel, cei trei și-au continuat drumul prin lume. Mergeau printr-o poiană verde, plină de flori, și cântau voioși pe când treceau pe lângă un cal care păștea liniștit. — Încotro mergeți voi trei? Păreți tare voioși, spuse calul. — Spre lumea largă. Eu și Max am plecat de la ferma noastră, iar iepurașul ni s-a alăturat pe drum. Dacă vrei, vino cu noi, zise Pipi, iar calul a nechezat fericit. — Cu mare bucurie! Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc o aventură, spuse el, și îndată a galopat împreună cu ei.
Așa că animăluțele au mers mai departe și, după puțin timp, au ajuns la un câmp mare, plin cu tot felul de cereale. Sub acel câmp se afla o colibă de lemn părăsită. — Dar dacă am rămâne aici? În colibă nu e nimeni, e destul de mare, mâncarea e aproape, iar priveliștea din poiană e minunată, a propus Max, iar iepurașul a fost imediat de acord. — Morcovii de pe câmpul acela trebuie să fie tare gustoși, s-a bucurat iepurașul și deja se pregătea să intre pe câmp. — Iar iarba din poiană e cea mai gustoasă, a adăugat calul, și așa animăluțele s-au așezat la casa nouă. Se ajutau unii pe alții, se jucau și își pregăteau proviziile pentru iarna care era deja la un pas.
Și iarna a sosit curând, iar animalele erau pregătite. Toți aveau destulă hrană, căluțul și iepurașul au pregătit lemnele, iar mica lor ceată s-a așezat lângă foc și se pregătea de somn. Deja moțăiau, când Pipi a auzit un scârțâit și niște foșnete. S-a lipit tăcut de Max când a zărit o umbră. „Max, aud ceva. Parcă ar fi cineva pe aici”, a spus Pipi, iar Max a pornit îndată să vadă despre ce e vorba.
Deodată, a văzut cum de după sac se ridică o coadă de animal. A început să latre tare, iar de după sac a ieșit fugind o vulpe. „Tu, vulpe lacomă! Ai vrut să ne furi, nu-i așa? Pleacă de aici! Acesta este căminul nostru,” a alungat-o Max, dar vulpea s-a așezat lângă ușă și și-a tras codița. „Eu sunt o vulpe cuminte, doar că afară a nins și mi-a fost frig. N-am unde să mă ascund și mi-e teamă,” spuse vulpea speriată, iar Max a privit-o bănuitor. „Dacă vei fi cuminte, poți să rămâi aici și să fii prietena noastră. Dar dacă ne înșeli, mai bine să nu mă întâlnești! Îți voi sfâșia cojocul cu dinții”, o amenință Max.
Totuși, Vulpea și-a ținut cuvântul și a fost blândă cu animăluțele toată iarna. Așa că acești prieteni și-au dus traiul împreună și s-au bucurat că le era atât de bine unii alături de alții.
